Lanista : Gladiator mai batran (uneori), alteori civil care detinea o scoala sau exercita functia de manager al gladiatorilor. Unii serveau si ca antrenori (cand aveau experienta), alteori functionau pentru aceasta gladiatorii experimentati care iesisera la pensie.

Editor : promotor. "Galele" erau ca si azi subventionate de puternicii zilei. Exista si un echivalent de sponsorizari pentru advertising, se faceau afise, se anunta cu mare pompa cine a oferit urbei jocurile. Iulius Caesar a pus sa se afiseze un fel de "gazeta" cu faptele mai deosebite din arena, combinata cu prevestiri, zile faste, ce mai era nou prin Roma. Un adevarat "magazin" de presa scrisa !

Munerarius : sponsor sau cel care procura resursele financiare. Functie extrem de importanta, pentru ca editor era organizatorul efectiv si contractorul, insa cat de puternic urma sa fie evenimentul depindea de finantator.

In imperiul "clasic" statul a preluat gestiunea galelor in Roma si practic a instituit un monopol al imparatilor si inaltilor aristocrati asupra acestora. In provincii insa numerosi particulari continuau sa organizeze evenimente cu destul fast.

Gladiatorii :

Orice neofit indiferent de "arma" aleasa era tiro (debutant). Veteranii aveau clasificari pana la primus palus (cel mai bun al scolii). Palus era manechinul de antrenament si prin extensie primus palus insemna cel mai bun tehnician.

In Roma imperiala erau 4 scoli, din care una intitulata "dacica" ! Una era rezervata special luptatorilor cu animale (venatores, bestiarii).

Disciplinele de om la om cu arme :

Clasificarile mari : scutati (cu scuturi mari) si parmati (cu scuturi mici). Protectiile si armele erau bine dozate, incat parmati sa aiba alte avantaje. Separat figurau cateva "arme" cu titlu special ca retiarii.

Unul din cel mai vechi tipuri era cel care reproducea sumar un legionar roman asa cum evoluase armamentul dupa razboaiele cu Cartagina. Ulterior el a generat pe "secutor", "urmaritorul". I se spunea asa intrucat era greu inarmat dar cu arma scurta si trebuia sa se tina strans de oponent ca sa rupa distanta. Casca era in mod deosebit grea, cu creasta, cu doua gauri mici pentru ochi, pentru a nu permite lovirea lor cu arma clasica a eternului lui oponent, retiarul : tridentul). O casca de secutor putea avea curent 7 kg ! Scut mare, dreptunghiular si curbat pe axa lunga. Protectie de brat (manica), uneori din segmente de metal articulate (manica segmentata) alteori din solzi (manica squamata). Gladius, sabia, era mai scurta decat a legionarilor (cam 60 cm cu totul), mai degraba un pumnal lung. Secutor fiind protejat bine de scut avea protectii de gamba scurte (sub genunchi sau numai putin peste) si numai pe piciorul fata.
Sarcina lui secutor era grea. Oponentul lui aproape intotdeauna era retiarius. Retiarii erau cei mai usor inarmati, luptau aproape goi. Aveau un trident lung, o maneca de protectie pe bratul cu care avansau inainte si aceasta, spre deosebire de alte forme de manica, avea si un mic scut lateral care proteja gatul si fata. Plasa si pumnalul (acesta folosit de obicei numai ca sa pareze sau sa "termine" oponentul) erau celelalte arme.
Secutor trebuia sa urmareasca acest oponent agil si cu "alonja mare" cu riscul de a fi invaluit in plasa si redus la neputinta. Echipamentul cantarea foarte mult. Daca nu dozau bine efortul chiar cei mai bine antrenati sucombau. Retiarius cauta pasi laterali si tintea frecvent cu tridentul la zona descoperita : piciorul spate. S-au pastrat n scene pe mozaic si picturi cu secutori raniti acolo. Pe de alta parte, daca tridentul era depasit si plasa nu functiona, retiarius era usor de abordat cu multiple taieturi rapide. Se lovea rar in forta, cel mai frecvent se aplicau taieturi in zone cu vene multe (coapsa, antebrat) ca sa cauzeze sangerari sau impunsaturi scurte care sa incapaciteze un membru.
Gladiatorii luptau cu o limita de timp la discretia organizatorilor. Fiind si zeci de lupte intr-o zi, este de estimat ca ea putea fi de ordinul a 10 min poate un sfert de ora. Daca nu erau rani grave care sa duca la incapacitare, se decreta victoria pentru cine luptase mai bine. Daca un gladiator nu putea continua el ridica aratatorul si cerea indurare ("mitte" !) exceptand ca lupta era pana la moarte (sine missio).

Gestul "pollice verso" (cu policele in jos) era de fapt gest pentru missio (crutare) si insemna ca invingatorul sa-si puna sabia la loc in teaca. Gestul cu degetul spre gat ("jugula") era cel de condamnare. Degetul mare in sus care la noi semnifica victoria (pollux erectus) era o imensa insulta la romani, corespunzand medius-ului aratat la noi (pollux erectus semana cu ma-ntelegeti ce, in erectie) Gladiatorul condamnat trebuia sa ingenuncheze si sa primeasca lovitura de gratie de la oponent.

Alte mici zicale : Retiarius, fugarit de secutor, daca reusea sa-l puna la respect si sa-l faca sa o ia la goana, spunea o poezioara batjocoritoare citata de Sienkiewicz in "Quo Vadis" si se pare autentica, intrucat s-au descoperit si pe grafitti : Non te peto, piscem peto, quid me fuges, galle ? (Nu pe tine te caut ci pestele, de ce fugi de mine, galule ?) - aluzie la faptul ca "samnitii" si ulterior "secutor" aveau sabie si scut dupa modelul imprumutat de legionarii romani din Galia, si de gali din Spania. Tradus ca la noi : n-am treaba cu tine ci cu pestele, ce fugi de mine bah francezule :)
Murmillo (omul peste, de la mormyllos, peste de mare). Cu o casca la fel de grea ca secutor, dar cu o creasta metalica mai accentuata si mai inalta, mimand inotatoarea dorsala a unui peste. Era si acesta protejat cu manica pe celalata mana si cu o protectie de tibie pe piciorul fata. Inarmat cu gladius. Murmillo era mai frecvent opus gladiatorilor "parmati", acestia avand asupra lui unele avantaje.

Provocator : initial un scutatus putin modificat fata de secutor, cu casca de legionar roman (fata descoperita, creasta pe vertex, bor ca de "sapca" deasupra ochilor). Ulterior el a aparut cu doua sabii in loc de sabie si scut. Maximus din "Gladiator", desi acolo e plin de anacronisme si nu seamana nimic cu ce se petrecea pe vremea romanilor, ar putea fi un tip de provocator. Din cauza ca au trebuit sa renunte la scut pentru a putea lupta cu doua gladius, provocatores erau singurii cu torsul aparat de armura completa, de obicei o "lorica" (cuirasa) din piele si ranforsari metalice. In rest, gladiatorii isi faceau un punct de onoare din a avea torsul neaparat, semnificand lipsa fricii de moarte si asumarea riscului maxim daca ar fi intors spatele adversarului. In aceasta ipostaza provocator e greu de deosebit de ce se numea initial "dimacherius" adica un luptator cu arme in ambele maini. Nu se stie mult nici despre unii nici despre altii. Apar rar si intotdeauna se lupta intre ei (nu cu gladiatori avand alt tip de armament).

Parmati (cu scuturi mici) :

Samnites (forma timpurie), ulterior "hoplomachi" (hoplon + machos = greu inarmat, luptator cu echipament greu).

Acestia mimau echipamentul samnitilor, luptatori care erau ei insisi forme evoluate ale hoplitilor greci. Lupta unui hoplomachus aducea publicului aminte de cucerirea istorica a Greciei de catre romani, cand falanga s-a dovedit inferioara ca manevrabilitate in camp legiunii. Hoplomachus nu era insa greu inarmat la modul "protectii grele" ci mai degraba cel mai complex ca arsenal. Avea o lance (hasta) similara celei utilizate de hopliti in falanga si o sabie, de cele mai multe ori dreapta (gladius) si ca urmare lupta cu maxima eficienta in doua raze de actiune. In schimb scutul era mic si rotund (se citeaza dimensiunea de "un picior" adica ceva peste 30 cm) si nu putea fi folosit pentru a apara tot corpul ci numai pentru a para. I se si spunea "parmula" si nu parma (diminutiv). Intrucat picioarele erau expuse, hoplomachus lupta cu doua protectii de tibie mari, pana peste genunchi. Casca era singura cu adevarat grea, de tipul celei utilizate de murmillo sau uneori o casca "de trac". Hoplomachus era un luptator complex si capabil de multe moduri de atac si aparare. Dimensiunea mica a scutului si faptul ca era facut din metal il putea transforma cel mai usor intr-un corp contondent redutabil dar mai ales rapid de manevrat (si scutati aplicau lovituri cu scutul, dar manevra expunea foarte mult si era greu de executat, un "scutum" avea cu regularitate cam 7-8 kg). Lancea putea tine la respect (cu manevra deja citata, la piciorul spate al adversarilor greu inarmati) si aplica lovituri penetrante la incheieturile protectiilor ; evident, se foloseau si lovituri dure cu latul lancii. In timpul cat manevra lancea, hoplomachus tinea gladius-ul in aceeasi mana cu scutul, ceea ce transforma complexul parmula+gladius intr-o arma foarte complexa, contondenta, taioasa si impungatoare. Erau necesare abilitati maxime, pentru ca situatia seamana cu a unui jongler, dar unul apasat de o casca grea si cu paratibii care cantareau probabil inca pe atata. S-au gasit la Pompeii doua frumos ornamentate, cantaresc impreuna ceva de ordinul a 10 kg si sunt turnate din bronz. Manica era desigur celalalt echipament de protectie.

Thraex : Un parmatus particular. Casca era grea, cu o creasta incununata de un grifon, caruia i se adaugau si pene. Chitzibushul : creasta grifonului era usor de agatat de o plasa, ceea ce era principalul punct slab cand thraex intalnea (desi situatia era mai rara) un retiarius. Thraex avea un scut patrat ceva mai mare decat al lui hoplomachus, manica si paratibii inalte. Ceea ce-l facea redutabil : falx, sabia curbata de soiul celei a dacilor. Falx era considerata de romani o arma cumva parsiva, ignobila. Era cunoscuta inca dinainte de razboaiele dacilor, fiind folosita cu destula regularitate de greci, care o imprumutasera si ei se pare de la asiatici. Falx militara era foarte grea, se citeaza cazuri cand putea despica usor o casca. Falx utilizata de thraex pare mai usoara si mai scurta din imaginile pastrate, insa asta ii adauga manevrabilitate si capacitatea de a tinti puncte extrem de vulnerabile : spatele piciorului, omoplatul, ceafa, axila. Thraex asta si facea : numeroase lovituri "dincolo de protectie" catre un scutatus. Exista imagini cu scutati abandonand dupa ce un thraex le-a cauzat multiple taieturi pe picioare in spate si pe omoplati. A se intelege ca pe sub paratibii si sub manicae gladiatorii aveau bandaje groase (dupa imagini : foarte groase) legate cu fasii de piele dar aici falx era mai eficienta decat un gladius pentru ca varful intors penetra cu mai mare usurinta. Se stie de Spartacus ca lupta ca thraex.

Sursa