Numele de gladiator provine de la sabia scurta – numita gladius – pe care acestia o foloseau in lupta.

Gladiatorii au aparut in Roma in anul 294 I.C., cand Marcus si Decimus Brutus, fiii unui nobil roman (Junius Brutus ), dorind sa aduca omagii tatalui lor cu prilejul inmormantarii acestuia, au oferit multimii ca spectacol lupte demonstrative (pe viata si pe moarte) intre trei perechi de sclavi inarmati.

Se spune ca Marcus si-a amintit ca exista, de la etrusci sau de dinaintea lor, traditia ca, la inmormantarea unui mare conducator, cativa sclavi sa fie pusi sa se lupte pana la moarte, ca omagiu pentru cel disparut si ofranda adusa sufletului acestuia. Decedatul era astfel acompaniat in lumea de dincolo de catre insotitori inarmati, spiritul acestuia fiind satisfacut de aceasta ofranda de sange.

Fratii Brutus au devenit repede populari pentru acest cadou adus multimii, iar politicienii romani, observand interesul crescand al multimii fata de luptele de gladiatori au preluat ideea, speculand aceasta posibilitate de a-si castiga, la randul lor, popularitate in randul multimii si a fi astfel, realesi in functii publice.

Prin anul 100 I.C., multimea dornica de un astfel de spectacol devenise atat de mare, incat uriasa aglomeratie si dezordine creata de aceste prilejuri devenise o problema care trebuia solutionata de catre stat. 48956oln33yfd5v

Luptele de gladiatori –ca spectacol public- au devenit atat de populare intr-un timp record, incat finantarea lor a fost preluata de catre imparatii romani care au inteles ca pot astfel sa tina in frau masele oferindu-le pe langa mijloace de subzistenta, (panem et circuses), “paine”, si “circ” adica distractie , sa-si castige astfel popularitate in randul acestora, sa le abata atentia de la problemele grave ale imperiului si totodata sa-i obisnuiasca cu realitatile crude de zi cu zi : sange si moarte.

Asa s-a ajuns la solutia construrii unui amfiteatru gigantic, numit Colosseumul, al carui initiator a fost imparatul Nero. (amfiteatrul era centrul distractiei in Roma antica si existau peste 350 de cladiri de acest gen in intreg cuprinsul imperiului roman). Nero l-a gandit in cadrul unui proiect mai complex, dar ideea sa nu a fost materializata niciodata in ansamblul ei.

Dupa moartea lui Nero si cativa ani de stapaniri nesemnificative si de anarhie, Vespasian ajunge in anul 69 D.C., Imparatul Romei.

El a ordonat continuarea proiectului, pe care il va finaliza – dupa 7 ani de lucru - fiul sau, Titus in anul 80 D.C. (Vespasian a fondat o noua dinastie, numita Dinastia Flaviana, de unde denumirea Colosseumului de Amfiteatrul Flavian.) Intrecerile prilejuite de inaugurarea Colosseumului au durat 100 de zile si nopti, in timpul carora mii de animale si de gladiatori au fost angajati in lupte.

Termenul de Colosseum provine de la statuia colosala – de 36 de metri – care il reprezenta pe Nero in chip de zeu al soarelui, odinioara amplasata langa amfiteatru, demolata ulterior. Nu numai statuia, dar si amfiteatrul era o priveliste grandioasa. lf956o8433yffd

Colosseumul ramane cea mai vestita si mai mare arena construite vreodata de catre romani. In forma de elipsa, cu axa mare de 186 m, axa mica de 150m, avea un perimetru de 520 m si o inaltime de 55m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundatia pe care a fost construit avea 12 metri grosime.

Sa cladesti asa ceva, era chiar pentru neintrecutii constructori romani o adevarata provocare. A necesitat – printre nenumarate alte materiale de constructie - zeci de mii de tone de marmura (adusa din apropiere, din Tivoli ) si aproape 300 tone de fier pentru a lega blocurile unul de celalalt. Ca un precedent la materialele prefabricate moderne, multe dintre partile componente ale Colloseumului au fost construite in alta parte si aduse la locul construirii arenei pentru asamblare. Aceasta metoda a permis un ritm accelerat de lucru care a dus la construirea edificiului in numai 7 ani.

Daca pentru muncile brute este de presupus sa fi fost folositi sclavii, precizia finisajelor si varietatea materialelor folosite indica fara nici un dubiu ca au fost executate de catre meseriasi specializati.

Cladirea Colosseumului avea patru etaje. Primele trei contineau 80 de arcade perfect simetrice, fiecare dintre ele fiind impodobite cu cate o statuie,iar al patrulea avea prevazute in pereti ferestre mari si rectangulare.

Zidurile exterioare erau acoperite cu un material pe baza de carbonat de calciu, numit travertina (de culoare crem), peretii interiori din tufa (o roca silicioasa) iar tavanul dintr-un soi de beton.

Podeaua arenei era construita din lemn si era acoperita cu nisip. Marginile arenei erau delimitate de plase inalte cu varfuri ascutite in partea de sus pentru a preveni atacarea spectatorilor de catre animalele din arena, scapate de sub control.

Pornind de la ruinele Coliseumului, arheologii au putut reconstitui modul de desfasurare al luptelor. Dedesubtul arenei exista un labirint de tuneluri continand celule si custi, unde gladiatorii si animalele isi asteptau randul pentru a aparea in arena. Exista pana si un lift care ii urca pana la nivelul arenei.

Tot in zona subterana erau depozitate armele gladiatorilor, echipamentele si decorurile folosite cu prilejul luptei .

In ceea ce priveste tribunele, locurile cele mai bune erau din marmura si se gaseau in primele 20 de randuri, (primul rand inaltat la mai putin de 5 metri deasupra arenei), fiind rezervate aristocratilor de rang inalt. A doua zona era destinata clasei de mijloc, in timp ce a treia era rezervata sclavilor si strainilor. In sfarsit, ultima zona era pentru femei si saraci, care stateau pe banchete din lemn, in spatele unei colonade cu acoperis plat.

Coloseumul avea, ca si Circus Maximus, multe intrari si iesiri pentru accesul lejer al unei mari mase de spectatori, in plus, era prevazut si cu rampe inclinate, intocmai precum stadioanele moderne de atletism. ( toate cele 50.000 de locuri ale Coloseumului puteau fi ocupate in mai putin de 15 minute ).

Colosseumul era prevazut cu un gen de copertina (velarium) care acoperea partial arena, aparand spectatorii de soare sau ploaie.

Copertina era din panza si putea fi ridicata sau coborata ,dupa caz ,de catre un personal special format din marinari experimentati.

Intrarea la Colosseum era libera, acest aspect facand parte din politica imperiala de a multumi masele .

Cele doua genuri de lupte care se tineau aici se numeau venationes (lupta dintre un gladiator si un animal salbatic) si munera (lupta dintre doi gladiatori)

Colosseumul gazduia pe langa lupte intre gladiatori sau intre gladiatori si animale si curse de care, spectacole de circ, piese de teatru, spectacole de mimica, si chiar…batalii navale (naumamchia). Pentru aceasta, arena se inunda cu apa, devenind o piscina uriasa, iar competitorii luptau de la bordul unor ambarcatii care imitau - la scara redusa - corabiile. Pentru ca spectacolul sa fie complet, in apa misunau crocodili, gata sa inhate invinsii aruncati in apa.

Provenienta gladiatorilor era una din cele mai variate : condamnati (criminalii condamnati la moarte - damnati ad mortem - erau trimisi in arena neinarmati sa infrunte animale salbatice), sclavi, prizonieri de razboi (dintre care, o buna parte o constituiau soldatii din teritoriile care se rasculau contra Romei), voluntari care cautau gloria rapida, oameni disperati care nu au gasit alta formula de existenta, sau chiar…imparati romani !

Libera alegere a meseriei de gladiator de catre un cetatean roman (chiar sarac) poate parea stranie la prima vedere, dar are explicatii clare, in primul rand de natura economica. Gladiatorii aveau asigurate 3 mese consistente pe zi, beneficiau de asistenta medicala si, daca se dovedeau valorosi, isi castigau libertatea. Aveau si sansa castigarii unor sume de bani oferite ca premii in competitie. Chiar daca nu puteau deveni cetateni romani, copiii lor aveau acest drept.

Mai erau si cazuri deosebite, de exemplu cetatenii marginalizati, fara perspectiva unei cariere, sau romanii de rang inalt care-si pierdeau averile (dintr-un motiv oarecare ) care nu aveau decat urmatoarele variante : armata, invatamantul (pentru cei literati) sau scolile de gladiatori.

Pentru ca un cetatean roman sa devina gladiator, trebuia mai inatai sa semneze un contract in care se declara de acord sa renunte la drepturile si libertatile de cetatean roman (libertas), sa se supuna la toate umilintele, privatiunile si duritatile impuse de scoala de gladiatori si, in plus, sa fie pregatit sa moara in arena daca situatia o impune.

In ciuda statutului lor de servitori si de oameni in afara legii, gladiatorii (precum atletii moderni) se bucurau deseori de un imens prestigiu, indeosebi in randul tinerilor, care erau fascinati de calitatile lor barbatesti, dar si de doamnele din inalta societate, care ii admirau…pentru acelasi lucru (spre disperarea sotilor lor)

Cat priveste imparatii, exista de asemeni motive speciale, pentru care acestia se supuneau unui exercitiu atat de periculos.

Pe langa pasiunea pentru lupta cu arme si gustul puternic pentru risc si senzatii tari (se spune ca Imparatul Commodus ar fi luat parte in arena la circa 1000 de lupte), acest gen de imparati foloseau arena pentru a-si arata autoritatea comparativ cu cea a elitei aristocrate. Imparatii care apareau ca gladiatori indrazneau sa faca lucruri la care cetatenii de rand n-ar fi cutezat, vrand sa demonstreze tuturor, in public, ca statutul de simplu cetatean nu insemna nimic fata de cel al imparatului, si ca, fiind deasupra legilor, isi permiteau orice.

Gladiatorii proveneau din toate colturile imperiului, de aceea comunicau cu dificultate, ceea ce convenea de minune stapanilor lor, care nu doreau ca supusii lor sa se imprieteneasca si sa faca astfel lupta mai putin sangeroasa.

Gladiatorii se instruiau in scoli cu totul speciale, particulare sau imperiale (numite ludi), trebuind sa se antreneze 3 ani inainte de a intra in arena (cea mai renumita dintre scoli se gasea la Capua).

Toti gladiatorii erau antrenati astfel incat sa asigure un spectacol autentic audientei, de aceea, erau invatati mai degraba cum sa-si dezarmeze si sa-si captureze adversarul decat sa-l omoare cat mai degraba. Elevii acestor scoli isi puteau alege armele si echipamentul. Antrenamentul incepea cu simularea luptei cu ajutorul unui manechin, treceau apoi la lupta cu partener, folosind sabii de lemn. Toti instructorii erau fosti gladiatori care supravietuisera unui numar mare de lupte, de aceea erau priviti cu foarte mare respect. Asa ca toate vietile gladiatorilor era scurte dar dure deoarece sansa reeditarii unei victorii pentru un gladiator era foarte mica (sa zicem, 1:10 ). Daca supravietuiau timp de 3-5 ani luptelor isi puteau castiga libertatea. Putini gladiatori supravietuiau acestei perioade, chiar daca luptele de gladiatori se tineau doar de 2 sau 3 ori pe an (10-12 zile in total ) fiind corelate deseori cu Saturnalia (sarbatoarea lui Saturn).

Aceste jocuri sangeroase organizate de catre romani contrastau puternic cu intrecerile grecilor, intrucat ideile care stateau in spatele lor erau complet diferite. In timp ce la greci intrau in competitie numai barbatii cei mai meritorii din punct de vedere moral, romanii organizau lupte ai caror protagonisti erau, de cele mai multe ori criminali sau sclavi proveniti din teritoriile cucerite. Ei au facut abstractie de conceptia greceasca, intrucat pretuiau mai mult decat orice abilitatea de a ucide in lupta pe oponent. Statutul de celebritate acordat de catre romani acestor criminali de rand sau necetateni probabil ca i-ar fi socat pe greci in perioada lor de aur.

Dar tocmai datorita deosebirilor vizand caracterul luptei, costumatia luptatorilor romani era gandita diferit de cea a grecilor. Daca gladiatorii ar fi intrat in lupta complet goi (precum grecii), rezultatul ar fi fost, fie o lupta foarte scurta terminata intr-o baie de sange, fie una foarte lunga, data fiind precautia excesiva de ambele parti. Juxtapunerea armelor si a partilor din corp neprotejate, ducea la controlul folosirii armelor si la crearea de conditii pentru un duel dinamic si, totodata, tehnic.

Pentru evitarea monotoniei, existau mai multe tipuri de gladiatori care se deosebeau dupa costumatie si armament.

Surse text, imagine

În Roma Antică scriau istorie. Sute de ani au urcat în amfiteatrele antice şi au luptat, adeseori, pe viaţă şi pe moarte, aducându–le romanilor doza de pâine şi circ. După două mii de ani, povestea lor îi inspiră încă pe scriitori, pe realizatorii de film sau de jocuri video. Gladiatorii.

Luptele cu gladiatori erau foarte populare în Imperiul Roman şi modelul lor a fost împrumutat, se pare, de la etrusci. Primele jocuri cu gladiatori cunoscute astăzi au avut loc în anul 310 î. Hr, în Campanians, iar prima luptă între gladiatori a fost înregistrată în Roma în anul 264 î. Hr. În anul 404, Împăratul Honius a interzis luptele cu gladiatori. Numele de gladiator provine de la sabia scurtă –gladius – pe care aceştia o foloseau în luptă.

Gladiatori la şcoală

Erau prizonieri de război, sclavi sau criminali, aşa că statutul de gladiator le convenea adeseori pentru că putea fi sinonim cu drumul spre libertate. Se luptau între ei sau cu animale pentru a distra mulţimea.

Nefiind oameni liberi, gladiatorii aparţineau şi locuiau în şcolile de gladiatori. Erau cazaţi în barăci, împărţite în celule, aveau un teren mare pentru antrenamente şi antrenori speciali pentru fiecare tip de luptă. Marile şcoli aveau şi locuri speciale pentru spectatorii care doreau să asite la antrenamente.

Se pare că în Imperiul Roman existau peste o sută de asemenea şcoli, denumite "ludi", iar cele mai faimoase erau cea din Capua - unde a fost antrenat Spartacus, şi cea din Pompei, îngropată de Vezuviu în anul 79. Viitorii gladiatori se antrenau uneori chiar şi trei ani înainte de a intra în arenă. Luptau, apoi, doar o dată sau de două ori pe an.

Spectacol în arenă

Circul oferit mulţimii era bine plănuit, astfel încât jocurile să fie cât mai bune şi să atragă simpatia mulţimii. Luptele se desfăşurau după amiaza şi erau însoţite de… avanpremiere. Cu o zi sau două înainte de luptă, gladiatorii erau expuşi în public, iar pe stâlpi se pictau programe cu orarul luptelor, date despre cei mai importanţi luptători şi scene de luptă.

Gladiatorii intrau în arenă după-masa, dar deschiderea jocurilor se făcea încă de la amiază prin lupte cu animale şi execuţii publice. Debutul luptelor cu gladiatori era marcat de un ritual: organizatorul, gladiatorii şi servitorii purtând armele combatanţilor, urcau în arenă pentru a se verifica dacă totul este în ordine. Şi startul se dădea, iar luptele avea şi … fond muzical. Grijulii ca spectacolul să placă, orgnizatorii au dezvoltat ideea acompaniamentului muzical, aşa că tempoul luptei era marcat de instrumenşti, deghizaţi în animale.

De obicei, într-o după-amiază, luptau 10-13 perechi de gladiatori, iar o lupta dura 10-15 minute. Finalul era marcat prin moartea, rănirea unui gladiator sau prin faptul că acesta se declara învins. Moartea sau viaţa erau hotârâte de finanţatorul întrecerii, după ce acesta consulta voinţa mulţimii. Pentru uciderea unui gladiator, şcoala era recompensată, iar recompensa era chiar şi de o sută de ori mai mare decât valoarea celui mort. Gladiatorul învingător primea bani, iar la finalul unei cariere glorioase, marele premiu putea fi “rudis”, sabia din lemn care aducea şi libertatea. Istoria arată că faimosul gladiator Flamma a primit această sabie de patru ori, dar a ales să rămână gladiator şi a fost ucis în cea de-a 34-a sa luptă.

Trebuie ştiut că gladiatorilor li se cerea să facă spectacol, dar nu să se ucidă între ei. Ani lungi de antrenamente erau necesari înainte ca aceştia să-şi facă un nume, aşa că rănile mortale erau pe cât posibil evitate.

Amfiteatre mamut, pentru gladiatori

Popularitatea de care luptele gladiatorilor se bucurau i-a determinat pe romani să construiască spaţii speciale pentru acestea. S-au ridicat amfiteatre din lemn, demult dispărute, dar şi din piatră, care rezistă şi astăzi. Aproximativ 230 de asemenea amfiteatre, în formă de cerc sau elipsă, au supravieţuit. Unul dintre ele, Colosseumul e astăzi mândria Romei şi cel mai mare amfiteatru antic din Imperiul Roman, prin cei 189 metri lungime, 156 metri lăţime şi capacitatea de peste 50.000 de locuri. Construcţia lui a început în anii 70-72 şi s-a terminat în anul 80. Colosseumul a fost inaugurat prin jocuri care au durat o sută de zile.

Gladiatorii-pariul nobililor



Atrşi de luptele gladiatorilor s-au arătat a fi, în general, şi nobilii şi împăraţii romani. Mizând pe pâine şi circ, aceştia se întreceau în a oferi lupte şi jocuri fastuoase pentru a ţine mulţimea sub control. 74 de lupte a oferit Titus Flamininus la moartea tatălui său, dar a fost cu mult întrecut de Iulius Cezar care a promis 320 de meciuri în onoarea fiicei sale.

Mai mult, dat fiind orgoliile răbufnite din cauza acestor lupte, împăraţii Romei s-au văzut uneori nevoiţi să stabilească sumele pe care nobilii le puteau cheltui pentru organizarea lor. Şi numărului de gladiatori care putea fi deţinut de un nobil i s-au stabilit limite, iar aceste se situa la… 640.

Pentru unii nobili sau împăraţi romani, pasiunea pentru lupte era atât de mare încât se părea că ei chiar au coborât în arenă şi au luptat ca gladiatori. Printre cei bănuiţi se numără Caligula, Titus, Hadrian.

* Existau mai multe tipuri de gladiatori: secutor – care îşi alerga adversarii prin arenă; Thracian – care avea o armură uşoară şi lupta împotriva gladiatorului Hoplomacus, cel protejat de o armură grea; Retiarus, care lupta cu o suliţă cu trei vârfuri şi o plasă, gen năvod; Mirmillo, cu coif, sabie şi scut oval; Samnitul – care avea scut dreptunghiular; Laquear- avea un lasso. Cei specializaţi în lupta cu animalele se numeau Bestiarus, iar cei care intrau în arenă în care - Essedarius

* Doar 10 % dintre gladiatori mureau în luptă. Puţini dintre ei depăşeau vârsta de 30 de ani, dar acest fapt era cauzat de alte boli şi nu de uciderea în arenă. Oricum, datorită mâncării consistente şi îngrijirilor medicale, gladiatorii trăiau mai mult decât mulţi dintre romani.

* Gladiatorii stângaci se bucurau de o atenţie aparte, datorită rarităţii lor. La fel femeile sau copiii gladiator.

* Anul 73 î. Hr. a adus şi o revoltă a gladiatorilor conduşi de tracul Spartacus. Împreună cu sclavi, ei au format o armată şi între anii 73–71 î. Hr. au învins cinci armate romane. Au fost înfrânţi de oastea generalului Marcus Licinius Crassus.

Sursa

Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de lupta dificil dar foarte apreciat de public, asa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif si de o”manica” si avea dreptul sa foloseasca doua sabii, cate una in fiecare mana.

Sursa

Imagine clasica a gladiatorului, Retiarius folosea in lupta tridentul, un pumnal si o plasa cu care incerca sa isi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armura, exceptie facand o aparatoare ce ii acoperea tot bratul stang, o centura lata si, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umarul si fata luptatorului.

Sursa

Deosebit de apreciati in arena, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenati pentru a infrunta animalele salbatice. Initial, acestia erau reprezentati de condamnati la moarte, care erau trimisi neinarmati in fata multimii, cu sanse minime de supravietuire. Dat fiind faptul ca unii dintre ei reuseau chiar si asa sa ucida salbaticiunile, Bestiarii au devenit in timp unii dintre cei mai bine pregatiti gladiatori.

Sursa

Reprezentand temutii luptatori traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalti prin coiful larg impodobit cu un grifon, scutul mic si rotund, precum si celebrul cutit dacic, inconvoiat (sica) pe care era antrenat sa il foloseasca pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriase ale altor oponenti.

Sursa

Fratii Brutus au devenit repede populari pentru acest cadou adus multimii, iar politicienii romani, observand interesul crescand al multimii fata de luptele de gladiatori au preluat ideea, speculand aceasta posibilitate de a-si castiga, la randul lor, popularitate in randul multimii si a fi astfel, realesi in functii publice. Prin anul 100 I.C., multimea dornica de un astfel de spectacol devenise atat de mare, incat uriasa aglomeratie si dezordine creata de aceste prilejuri devenise o problema care trebuia solutionata de catre stat.

Luptele de gladiatori –ca spectacol public- au devenit atat de populare intr-un timp record, incat finantarea lor a fost preluata de catre imparatii romani care au inteles ca pot astfel sa tina in frau masele oferindu-le pe langa mijloace de subzistenta, (panem et circuses), “paine”, si “circ” adica distractie , sa-si castige astfel popularitate in randul acestora, sa le abata atentia de la problemele grave ale imperiului si totodata sa-i obisnuiasca cu realitatile crude de zi cu zi : sange si moarte.

Asa s-a ajuns la solutia construrii unui amfiteatru gigantic, numit Colosseumul, al carui initiator a fost imparatul Nero. (amfiteatrul era centrul distractiei in Roma antica si existau peste 350 de cladiri de acest gen in intreg cuprinsul imperiului roman). Nero l-a gandit in cadrul unui proiect mai complex, dar ideea sa nu a fost materializata niciodata in ansamblul ei.

Dupa moartea lui Nero si cativa ani de stapaniri nesemnificative si de anarhie, Vespasian ajunge in anul 69 D.C., Imparatul Romei. El a ordonat continuarea proiectului, pe care il va finaliza – dupa 7 ani de lucru - fiul sau, Titus in anul 80 D.C. (Vespasian a fondat o noua dinastie, numita Dinastia Flaviana, de unde denumirea Colosseumului de Amfiteatrul Flavian.) Intrecerile prilejuite de inaugurarea Colosseumului au durat 100 de zile si nopti, in timpul carora mii de animale si de gladiatori au fost angajati in lupte. Termenul de Colosseum provine de la statuia colosala – de 36 de metri – care il reprezenta pe Nero in chip de zeu al soarelui, odinioara amplasata langa amfiteatru, demolata ulterior. Nu numai statuia, dar si amfiteatrul era o priveliste grandioasa.

Colosseumul ramane cea mai vestita si mai mare arena construite vreodata de catre romani. In forma de elipsa, cu axa mare de 186 m, axa mica de 150m, avea un perimetru de 520 m si o inaltime de 55m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundatia pe care a fost construit avea 12 metri grosime. Sa cladesti asa ceva, era chiar pentru neintrecutii constructori romani o adevarata provocare. A necesitat – printre nenumarate alte materiale de constructie - zeci de mii de tone de marmura (adusa din apropiere, din Tivoli ) si aproape 300 tone de fier pentru a lega blocurile unul de celalalt. Ca un precedent la materialele prefabricate moderne, multe dintre partile componente ale Colloseumului au fost construite in alta parte si aduse la locul construirii arenei pentru asamblare. Aceasta metoda a permis un ritm accelerat de lucru care a dus la construirea edificiului in numai 7 ani.

Daca pentru muncile brute este de presupus sa fi fost folositi sclavii, precizia finisajelor si varietatea materialelor folosite indica fara nici un dubiu ca au fost executate de catre meseriasi specializati. Cladirea Colosseumului avea patru etaje. Primele trei contineau 80 de arcade perfect simetrice, fiecare dintre ele fiind impodobite cu cate o statuie,iar al patrulea avea prevazute in pereti ferestre mari si rectangulare. Zidurile exterioare erau acoperite cu un material pe baza de carbonat de calciu, numit travertina (de culoare crem), peretii interiori din tufa (o roca silicioasa) iar tavanul dintr-un soi de beton. Podeaua arenei era construita din lemn si era acoperita cu nisip. Marginile arenei erau delimitate de plase inalte cu varfuri ascutite in partea de sus pentru a preveni atacarea spectatorilor de catre animalele din arena, scapate de sub control.
Pornind de la ruinele Coliseumului, arheologii au putut reconstitui modul de desfasurare al luptelor.

Dedesubtul arenei exista un labirint de tuneluri continand celule si custi, unde gladiatorii si animalele isi asteptau randul pentru a aparea in arena. Exista pana si un lift care ii urca pana la nivelul arenei. Tot in zona subterana erau depozitate armele gladiatorilor, echipamentele si decorurile folosite cu prilejul luptei . In ceea ce priveste tribunele, locurile cele mai bune erau din marmura si se gaseau in primele 20 de randuri, (primul rand inaltat la mai putin de 5 metri deasupra arenei), fiind rezervate aristocratilor de rang inalt. A doua zona era destinata clasei de mijloc, in timp ce a treia era rezervata sclavilor si strainilor. In sfarsit, ultima zona era pentru femei si saraci, care stateau pe banchete din lemn, in spatele unei colonade cu acoperis plat.

Coloseumul avea, ca si Circus Maximus, multe intrari si iesiri pentru accesul lejer al unei mari mase de spectatori, in plus, era prevazut si cu rampe inclinate, intocmai precum stadioanele moderne de atletism. ( toate cele 50.000 de locuri ale Coloseumului puteau fi ocupate in mai putin de 15 minute ). Colosseumul era prevazut cu un gen de copertina (velarium) care acoperea partial arena, aparand spectatorii de soare sau ploaie. Copertina era din panza si putea fi ridicata sau coborata ,dupa caz ,de catre un personal special format din marinari experimentati.

Intrarea la Colosseum era libera, acest aspect facand parte din politica imperiala de a multumi masele . Cele doua genuri de lupte care se tineau aici se numeau venationes (lupta dintre un gladiator si un animal salbatic) si munera (lupta dintre doi gladiatori) Colosseumul gazduia pe langa lupte intre gladiatori sau intre gladiatori si animale si curse de care, spectacole de circ, piese de teatru, spectacole de mimica, si chiar…batalii navale (naumamchia). Pentru aceasta, arena se inunda cu apa, devenind o piscina uriasa, iar competitorii luptau de la bordul unor ambarcatii care imitau - la scara redusa - corabiile. Pentru ca spectacolul sa fie complet, in apa misunau crocodili, gata sa inhate invinsii aruncati in apa.

Provenienta gladiatorilor era una din cele mai variate : condamnati (criminalii condamnati la moarte - damnati ad mortem - erau trimisi in arena neinarmati sa infrunte animale salbatice), sclavi, prizonieri de razboi (dintre care, o buna parte o constituiau soldatii din teritoriile care se rasculau contra Romei), voluntari care cautau gloria rapida, oameni disperati care nu au gasit alta formula de existenta, sau chiar…imparati romani !

Libera alegere a meseriei de gladiator de catre un cetatean roman (chiar sarac) poate parea stranie la prima vedere, dar are explicatii clare, in primul rand de natura economica. Gladiatorii aveau asigurate 3 mese consistente pe zi, beneficiau de asistenta medicala si, daca se dovedeau valorosi, isi castigau libertatea. Aveau si sansa castigarii unor sume de bani oferite ca premii in competitie. Chiar daca nu puteau deveni cetateni romani, copiii lor aveau acest drept. Mai erau si cazuri deosebite, de exemplu cetatenii marginalizati, fara perspectiva unei cariere, sau romanii de rang inalt care-si pierdeau averile (dintr-un motiv oarecare ) care nu aveau decat urmatoarele variante : armata, invatamantul (pentru cei literati) sau scolile de gladiatori.

Pentru ca un cetatean roman sa devina gladiator, trebuia mai inatai sa semneze un contract in care se declara de acord sa renunte la drepturile si libertatile de cetatean roman (libertas), sa se supuna la toate umilintele, privatiunile si duritatile impuse de scoala de gladiatori si, in plus, sa fie pregatit sa moara in arena daca situatia o impune.
In ciuda statutului lor de servitori si de oameni in afara legii, gladiatorii (precum atletii moderni) se bucurau deseori de un imens prestigiu, indeosebi in randul tinerilor, care erau fascinati de calitatile lor barbatesti, dar si de doamnele din inalta societate, care ii admirau…pentru acelasi lucru (spre disperarea sotilor lor) .Cat priveste imparatii, exista de asemeni motive speciale, pentru care acestia se supuneau unui exercitiu atat de periculos.

Pe langa pasiunea pentru lupta cu arme si gustul puternic pentru risc si senzatii tari (se spune ca Imparatul Commodus ar fi luat parte in arena la circa 1000 de lupte), acest gen de imparati foloseau arena pentru a-si arata autoritatea comparativ cu cea a elitei aristocrate. Imparatii care apareau ca gladiatori indrazneau sa faca lucruri la care cetatenii de rand n-ar fi cutezat, vrand sa demonstreze tuturor, in public, ca statutul de simplu cetatean nu insemna nimic fata de cel al imparatului, si ca, fiind deasupra legilor, isi permiteau orice.

Gladiatorii proveneau din toate colturile imperiului, de aceea comunicau cu dificultate, ceea ce convenea de minune stapanilor lor, care nu doreau ca supusii lor sa se imprieteneasca si sa faca astfel lupta mai putin sangeroasa. Gladiatorii se instruiau in scoli cu totul speciale, particulare sau imperiale (numite ludi), trebuind sa se antreneze 3 ani inainte de a intra in arena (cea mai renumita dintre scoli se gasea la Capua). Toti gladiatorii erau antrenati astfel incat sa asigure un spectacol autentic audientei, de aceea, erau invatati mai degraba cum sa-si dezarmeze si sa-si captureze adversarul decat sa-l omoare cat mai degraba. Elevii acestor scoli isi puteau alege armele si echipamentul. Antrenamentul incepea cu simularea luptei cu ajutorul unui manechin, treceau apoi la lupta cu partener, folosind sabii de lemn.

Toti instructorii erau fosti gladiatori care supravietuisera unui numar mare de lupte, de aceea erau priviti cu foarte mare respect. Asa ca toate vietile gladiatorilor era scurte dar dure deoarece sansa reeditarii unei victorii pentru un gladiator era foarte mica (sa zicem, 1:10 ). Daca supravietuiau timp de 3-5 ani luptelor isi puteau castiga libertatea. Putini gladiatori supravietuiau acestei perioade, chiar daca luptele de gladiatori se tineau doar de 2 sau 3 ori pe an (10-12 zile in total ) fiind corelate deseori cu Saturnalia (sarbatoarea lui Saturn).

Aceste jocuri sangeroase organizate de catre romani contrastau puternic cu intrecerile grecilor, intrucat ideile care stateau in spatele lor erau complet diferite. In timp ce la greci intrau in competitie numai barbatii cei mai meritorii din punct de vedere moral, romanii organizau lupte ai caror protagonisti erau, de cele mai multe ori criminali sau sclavi proveniti din teritoriile cucerite. Ei au facut abstractie de conceptia greceasca, intrucat pretuiau mai mult decat orice abilitatea de a ucide in lupta pe oponent. Statutul de celebritate acordat de catre romani acestor criminali de rand sau necetateni probabil ca i-ar fi socat pe greci in perioada lor de aur. Dar tocmai datorita deosebirilor vizand caracterul luptei, costumatia luptatorilor romani era gandita diferit de cea a grecilor. Daca gladiatorii ar fi intrat in lupta complet goi (precum grecii), rezultatul ar fi fost, fie o lupta foarte scurta terminata intr-o baie de sange, fie una foarte lunga, data fiind precautia excesiva de ambele parti. Juxtapunerea armelor si a partilor din corp neprotejate, ducea la controlul folosirii armelor si la crearea de conditii pentru un duel dinamic si, totodata, tehnic. Pentru evitarea monotoniei, existau mai multe tipuri de gladiatori care se deosebeau dupa costumatie si armament.

Gladiatorul samnit
Numele de samniti provine de la acei luptatori invinsi de catre aliatii din Capua ai Romei in 312 I.C. si, de aceea, armura pe care o purta si armele pe care le folosea gladiatorul samnit se presupune ca fiind adoptate in semn de dispret fata de samniti. El folosea o sabie scurta (gladius), un scut lung (scutum) si purta pe piciorul stang o aparatoare (ocrea) din metal sau piele tratata. El folosea deasemeni o casca cu vizor (galea) cu o creasta mare si panas.

Gladiatorul secutor isi tragea numele de la termenul “a urmari” si constituia adversarul etern al samnitului. El lupta de obicei fara armura, inarmat cu o sabie sau un pumnal, aparandu-se cu un scut dreptunghiular sau oval si o aparatoare pe piciorul stang. Bratele erau protejate de curele de piele in care erau infasurate de la cot pana la incheietura (manicae). De obicei era ras in cap, pe care si-l proteja cu o casca rotunda. Gladiatorul trac purta aparatoare la ambele picioare si un scut mic patrat. Armura lor usoara ii facea mai rapizi si mai agili in lupta.

Pe cap purta o casca cu viziera sau deschisa, iar ca arma folosea celebra sabie scurta incovoiata la varf (sica) – pe care o purtau si stramosii nostri daci.
Gladiatorul murmillo (cuvant derivat dintr-o denumire greceasca pentru un soi de peste) purta scut, sabie si avea drept element caracteristic un coif prevazut cu o creasta care amintea de un cap de peste. Gladiatorul retiar – oponentul traditional al lui murmillio- simboliza pescarul (in lupta cu pestele), de aceea si armele sale erau plasa (iaculum) cu care incerca sa-si infasoare adversarii si un trident sau harpon de prins pesti (fascina). Pe corp purta o imbracaminte in dreptul salelor (subligaculum) si o piesa din metal pe umar (galerus).

Lanista : Gladiator mai batran (uneori), alteori civil care detinea o scoala sau exercita functia de manager al gladiatorilor. Unii serveau si ca antrenori (cand aveau experienta), alteori functionau pentru aceasta gladiatorii experimentati care iesisera la pensie.

Editor : promotor. "Galele" erau ca si azi subventionate de puternicii zilei. Exista si un echivalent de sponsorizari pentru advertising, se faceau afise, se anunta cu mare pompa cine a oferit urbei jocurile. Iulius Caesar a pus sa se afiseze un fel de "gazeta" cu faptele mai deosebite din arena, combinata cu prevestiri, zile faste, ce mai era nou prin Roma. Un adevarat "magazin" de presa scrisa !

Munerarius : sponsor sau cel care procura resursele financiare. Functie extrem de importanta, pentru ca editor era organizatorul efectiv si contractorul, insa cat de puternic urma sa fie evenimentul depindea de finantator.

In imperiul "clasic" statul a preluat gestiunea galelor in Roma si practic a instituit un monopol al imparatilor si inaltilor aristocrati asupra acestora. In provincii insa numerosi particulari continuau sa organizeze evenimente cu destul fast.

Gladiatorii :

Orice neofit indiferent de "arma" aleasa era tiro (debutant). Veteranii aveau clasificari pana la primus palus (cel mai bun al scolii). Palus era manechinul de antrenament si prin extensie primus palus insemna cel mai bun tehnician.

In Roma imperiala erau 4 scoli, din care una intitulata "dacica" ! Una era rezervata special luptatorilor cu animale (venatores, bestiarii).

Disciplinele de om la om cu arme :

Clasificarile mari : scutati (cu scuturi mari) si parmati (cu scuturi mici). Protectiile si armele erau bine dozate, incat parmati sa aiba alte avantaje. Separat figurau cateva "arme" cu titlu special ca retiarii.

Unul din cel mai vechi tipuri era cel care reproducea sumar un legionar roman asa cum evoluase armamentul dupa razboaiele cu Cartagina. Ulterior el a generat pe "secutor", "urmaritorul". I se spunea asa intrucat era greu inarmat dar cu arma scurta si trebuia sa se tina strans de oponent ca sa rupa distanta. Casca era in mod deosebit grea, cu creasta, cu doua gauri mici pentru ochi, pentru a nu permite lovirea lor cu arma clasica a eternului lui oponent, retiarul : tridentul). O casca de secutor putea avea curent 7 kg ! Scut mare, dreptunghiular si curbat pe axa lunga. Protectie de brat (manica), uneori din segmente de metal articulate (manica segmentata) alteori din solzi (manica squamata). Gladius, sabia, era mai scurta decat a legionarilor (cam 60 cm cu totul), mai degraba un pumnal lung. Secutor fiind protejat bine de scut avea protectii de gamba scurte (sub genunchi sau numai putin peste) si numai pe piciorul fata.
Sarcina lui secutor era grea. Oponentul lui aproape intotdeauna era retiarius. Retiarii erau cei mai usor inarmati, luptau aproape goi. Aveau un trident lung, o maneca de protectie pe bratul cu care avansau inainte si aceasta, spre deosebire de alte forme de manica, avea si un mic scut lateral care proteja gatul si fata. Plasa si pumnalul (acesta folosit de obicei numai ca sa pareze sau sa "termine" oponentul) erau celelalte arme.
Secutor trebuia sa urmareasca acest oponent agil si cu "alonja mare" cu riscul de a fi invaluit in plasa si redus la neputinta. Echipamentul cantarea foarte mult. Daca nu dozau bine efortul chiar cei mai bine antrenati sucombau. Retiarius cauta pasi laterali si tintea frecvent cu tridentul la zona descoperita : piciorul spate. S-au pastrat n scene pe mozaic si picturi cu secutori raniti acolo. Pe de alta parte, daca tridentul era depasit si plasa nu functiona, retiarius era usor de abordat cu multiple taieturi rapide. Se lovea rar in forta, cel mai frecvent se aplicau taieturi in zone cu vene multe (coapsa, antebrat) ca sa cauzeze sangerari sau impunsaturi scurte care sa incapaciteze un membru.
Gladiatorii luptau cu o limita de timp la discretia organizatorilor. Fiind si zeci de lupte intr-o zi, este de estimat ca ea putea fi de ordinul a 10 min poate un sfert de ora. Daca nu erau rani grave care sa duca la incapacitare, se decreta victoria pentru cine luptase mai bine. Daca un gladiator nu putea continua el ridica aratatorul si cerea indurare ("mitte" !) exceptand ca lupta era pana la moarte (sine missio).

Gestul "pollice verso" (cu policele in jos) era de fapt gest pentru missio (crutare) si insemna ca invingatorul sa-si puna sabia la loc in teaca. Gestul cu degetul spre gat ("jugula") era cel de condamnare. Degetul mare in sus care la noi semnifica victoria (pollux erectus) era o imensa insulta la romani, corespunzand medius-ului aratat la noi (pollux erectus semana cu ma-ntelegeti ce, in erectie) Gladiatorul condamnat trebuia sa ingenuncheze si sa primeasca lovitura de gratie de la oponent.

Alte mici zicale : Retiarius, fugarit de secutor, daca reusea sa-l puna la respect si sa-l faca sa o ia la goana, spunea o poezioara batjocoritoare citata de Sienkiewicz in "Quo Vadis" si se pare autentica, intrucat s-au descoperit si pe grafitti : Non te peto, piscem peto, quid me fuges, galle ? (Nu pe tine te caut ci pestele, de ce fugi de mine, galule ?) - aluzie la faptul ca "samnitii" si ulterior "secutor" aveau sabie si scut dupa modelul imprumutat de legionarii romani din Galia, si de gali din Spania. Tradus ca la noi : n-am treaba cu tine ci cu pestele, ce fugi de mine bah francezule :)
Murmillo (omul peste, de la mormyllos, peste de mare). Cu o casca la fel de grea ca secutor, dar cu o creasta metalica mai accentuata si mai inalta, mimand inotatoarea dorsala a unui peste. Era si acesta protejat cu manica pe celalata mana si cu o protectie de tibie pe piciorul fata. Inarmat cu gladius. Murmillo era mai frecvent opus gladiatorilor "parmati", acestia avand asupra lui unele avantaje.

Provocator : initial un scutatus putin modificat fata de secutor, cu casca de legionar roman (fata descoperita, creasta pe vertex, bor ca de "sapca" deasupra ochilor). Ulterior el a aparut cu doua sabii in loc de sabie si scut. Maximus din "Gladiator", desi acolo e plin de anacronisme si nu seamana nimic cu ce se petrecea pe vremea romanilor, ar putea fi un tip de provocator. Din cauza ca au trebuit sa renunte la scut pentru a putea lupta cu doua gladius, provocatores erau singurii cu torsul aparat de armura completa, de obicei o "lorica" (cuirasa) din piele si ranforsari metalice. In rest, gladiatorii isi faceau un punct de onoare din a avea torsul neaparat, semnificand lipsa fricii de moarte si asumarea riscului maxim daca ar fi intors spatele adversarului. In aceasta ipostaza provocator e greu de deosebit de ce se numea initial "dimacherius" adica un luptator cu arme in ambele maini. Nu se stie mult nici despre unii nici despre altii. Apar rar si intotdeauna se lupta intre ei (nu cu gladiatori avand alt tip de armament).

Parmati (cu scuturi mici) :

Samnites (forma timpurie), ulterior "hoplomachi" (hoplon + machos = greu inarmat, luptator cu echipament greu).

Acestia mimau echipamentul samnitilor, luptatori care erau ei insisi forme evoluate ale hoplitilor greci. Lupta unui hoplomachus aducea publicului aminte de cucerirea istorica a Greciei de catre romani, cand falanga s-a dovedit inferioara ca manevrabilitate in camp legiunii. Hoplomachus nu era insa greu inarmat la modul "protectii grele" ci mai degraba cel mai complex ca arsenal. Avea o lance (hasta) similara celei utilizate de hopliti in falanga si o sabie, de cele mai multe ori dreapta (gladius) si ca urmare lupta cu maxima eficienta in doua raze de actiune. In schimb scutul era mic si rotund (se citeaza dimensiunea de "un picior" adica ceva peste 30 cm) si nu putea fi folosit pentru a apara tot corpul ci numai pentru a para. I se si spunea "parmula" si nu parma (diminutiv). Intrucat picioarele erau expuse, hoplomachus lupta cu doua protectii de tibie mari, pana peste genunchi. Casca era singura cu adevarat grea, de tipul celei utilizate de murmillo sau uneori o casca "de trac". Hoplomachus era un luptator complex si capabil de multe moduri de atac si aparare. Dimensiunea mica a scutului si faptul ca era facut din metal il putea transforma cel mai usor intr-un corp contondent redutabil dar mai ales rapid de manevrat (si scutati aplicau lovituri cu scutul, dar manevra expunea foarte mult si era greu de executat, un "scutum" avea cu regularitate cam 7-8 kg). Lancea putea tine la respect (cu manevra deja citata, la piciorul spate al adversarilor greu inarmati) si aplica lovituri penetrante la incheieturile protectiilor ; evident, se foloseau si lovituri dure cu latul lancii. In timpul cat manevra lancea, hoplomachus tinea gladius-ul in aceeasi mana cu scutul, ceea ce transforma complexul parmula+gladius intr-o arma foarte complexa, contondenta, taioasa si impungatoare. Erau necesare abilitati maxime, pentru ca situatia seamana cu a unui jongler, dar unul apasat de o casca grea si cu paratibii care cantareau probabil inca pe atata. S-au gasit la Pompeii doua frumos ornamentate, cantaresc impreuna ceva de ordinul a 10 kg si sunt turnate din bronz. Manica era desigur celalalt echipament de protectie.

Thraex : Un parmatus particular. Casca era grea, cu o creasta incununata de un grifon, caruia i se adaugau si pene. Chitzibushul : creasta grifonului era usor de agatat de o plasa, ceea ce era principalul punct slab cand thraex intalnea (desi situatia era mai rara) un retiarius. Thraex avea un scut patrat ceva mai mare decat al lui hoplomachus, manica si paratibii inalte. Ceea ce-l facea redutabil : falx, sabia curbata de soiul celei a dacilor. Falx era considerata de romani o arma cumva parsiva, ignobila. Era cunoscuta inca dinainte de razboaiele dacilor, fiind folosita cu destula regularitate de greci, care o imprumutasera si ei se pare de la asiatici. Falx militara era foarte grea, se citeaza cazuri cand putea despica usor o casca. Falx utilizata de thraex pare mai usoara si mai scurta din imaginile pastrate, insa asta ii adauga manevrabilitate si capacitatea de a tinti puncte extrem de vulnerabile : spatele piciorului, omoplatul, ceafa, axila. Thraex asta si facea : numeroase lovituri "dincolo de protectie" catre un scutatus. Exista imagini cu scutati abandonand dupa ce un thraex le-a cauzat multiple taieturi pe picioare in spate si pe omoplati. A se intelege ca pe sub paratibii si sub manicae gladiatorii aveau bandaje groase (dupa imagini : foarte groase) legate cu fasii de piele dar aici falx era mai eficienta decat un gladius pentru ca varful intors penetra cu mai mare usurinta. Se stie de Spartacus ca lupta ca thraex.

Sursa

O poezie hazlie care am primit-o de la unul dintre membrii breslei noastre Amib :)
Sper sa va amuze si pe voi, cu toate ca e presarata de umor negru ;)

Daca o sa bagi GLADIATUS zi dupa zi
Nu o sa ai timp nici de copii
Stai toata ziua la calculator
Copilul tau va ajunge consumator ...

Copilul tau ishi baga in vena
Iar tu faci misiuni la TAVERNA
Pe la scoala n-a mai fost de luni
Dar tu te batzi cu HARPII, MEDUZE shi alte minuni...

Sotia te-a parasit
Nici nu ai observat
K te bateai cu un BANDIT
Frate ai devenit obsedat...

Timpul trece-n jurul tau
Dar tu itzi vezi de jocul tau
Nu realizezi nimic in viatza
Dar tu itzi iei arme de la PIATZA....

Copii tai nu au mai vazut de luni o paine
Shi tu dai banii pe RUBINE
Nu vezi frate k te-ai schimbat
Sau poate chiar ai devenit OBSEDAT...

Sa evacuezi casa tzi-a venit citatie
Dar tu negociezi la CLADIREA LICITATIEI
Ficata face boturi pe centura
Shi tu te bucuri k tzi-ai luat o noua armura ...

Copii au fost datzi afar din scoala
Iar tu te uitzi la PRIVIRE GENERALA
Tzi se inchid ochii, deabia mai vezi
Nu te intereseaza , tu te ANTRENEZI...